nimic.

Probabil…Nu….sigur… acum… eu nu mai sunt!
Nu…nu asa cum stii si tu ca nu mai sunt, ci asa cum nu stie nimeni.Cum nu mai poti fi atunci când ai încetat demult sa mai existi,asa cum
numai un Nimic poate fi.
Posibil sa fi murit printr-un colt de lume,
înfrânta de tovarasul meu de viata, singuratatea si de propriile-mi ganduri- negre si urâte- ca viermii din mocirla in care mi-am trait existenta.Dar stii…nu chiar asa de rau. Stiam ca asa va fi în cele din urma. Am asistat, în fiecare zi cum bucatele mici din inima mea, putrezita si obosita de scursurile vietii, trec in nefiinta si odata cu ele si eu: Marele Nimic.Nu m-a durut, n-am plâns, n-am invocat toti zeii sa îmi mai dea o sansa….Pur si simplu m-am uitat.
Poate te întrebi: care este rolul tau in toate astea?!Ei bine,
fara tine, poate ca nu m-as fi descurcat, nu as fi reusit sa înteleg ca asta-i drumul spre linistea mea.M-ai facut sa inteleg ca sunt,
dar nu contez; ca fara mine e…la fel; ca pot sa plec si nu ai sa te pierzi.Atunci mi-am eliberat constiinta si am plecat fara teama de a distruge un alt suflet odata cu al meu.
Într-o zi m-am speriat.Parca mi-era prea nu-stiu-cum sa ma las prada
vrerii mele fara sa-mi dau o sansa!Sa ma explic mie! Fara sa încerc sa linistesc crâmpeiul de fiinta umana ce-si traia ultimele deziluzii in maldarul asta inutil de carne si oase,intotdeauna incomod si inutil.
Tot asteptînd un raspuns la banala intrebare”de ce?”,am început sa-mi
pun întrebari.Într-un târziu l-am primit: „Pentru ca ai vrut prea mult si te-ai multumit doar sa vrei si sa-ti plangi de mila!Pentru ca nu ai fost in stare sa lupti pentru mine,omul!Pentru ca meritai!”. Atunci a fost ultima data când fiinta cu sentimente din launtrul meu a mai existat;apoi s-a stins si a mai ramas …nimicul.
Stii, un Nimic poate exista atata timp cât se hraneste cu visele si
durerile altora, si ca sa dispara am plecat cât mai departe. Departe de oameni cu dorinte, cu temeri, de oameni care iubesc doar pentru ca exista si nimic mai mult, departe de oameni in general.Stiam ca în final vor suferi si ei, iar toate nazuintele si dezamagirile lor ma tineau in loc,încatusata în blestemul asta de
trup si de viata care mirosea deja a rânced si a putregai, de care imi era sila cu fiecare lacrima-n plus.
S-a terminat!

Eu nu mai sunt…Imi e mai bine.Tu stiu ca ai ramas la fel

Te iubeam.Stiai.Oricum nu mai conteaza.Ai grija…

Ce lucru trist sa stii ca cineva te iubeste si ca iubindu-te se distruge in fiecare zi, cu fiecare vorba, mângâiere, cu fiacare sarut, care defapt nu îi va apartine niciodata.
De ce nu il omori? Ar fi atat de simplu…Macar ar muri iubind si nu
iubindu-si moartea…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: