Inca un pas

Alerg, dar parca simt ca nu reusesc sa scap de urmaritori. Am senzatia asta de ceva timp si ma sufoca; simt cum in interiorul meu patrunde un fior de gheata ce-mi strabate apoi tot corpul, lasandu-ma treptat fara nici o simtire. Sunt ca o samanta abandonata in mijlocul desertului, batuta de vant, uscata de sete si acoperita incet-incet de nisipul arzator. Mi-e frica sa ma las prinsa, si totusi nu mai pot sa alerg. Nu mai suport durerea. Mi-e teama sa nu-mi pierd libertatea. Ah, ce cuvant pretios… aduce speranta. Dar eu nu mai am speranta si nici libertate de la o vreme. Ce pot face sa scap de teama, de intunericul care ma apasa? E oare cineva care ma poate salva de acest chin? Este? Daca da, atunci de ce nu raspunde chemarilor mele? Am ajuns umbra propriei umbre cautand de una singura o solutie pentru a pune capat suferintei. Si am gasit-o in final, da, am gasit-o, dar este ireversibila… parca mi-e si frica sa-i rostesc numele. Tremur inspaimantata un moment; unde este salvatorul meu, sa-mi arate calea?

Zi si noapte ma lupt cu intunericul ce ma incatuseaza, dar in zadar, nu pot sa-l infrang singura. Singura… da, asa am fost dintotdeauna. Am temeri si ganduri ascunse… poate le-as impartasi cuiva, dar nu am cui. Nimeni nu vrea sa ma asculte. Mi-e atat de greu… Toti prietenii s-au folosit de mine; m-au tradat. Si asta doare. Ma doare… Sunt singura si nu mai am nimic. Acum nu mai nici un fel de sprijin. O durere surda in piept ma incearca pentru a patra oara astazi; mi se taie respiratia. Increderea in sine s-a spulberat si ea odata cu restul. Simt cum ma prabusesc, si, pentru numele lui Dumnezeu, nu pot face nimic! Simt ca explodez. Toata furia, nemultumirea, dezamagirea si singuratatea din toti acesti ani ma doboara. Sunt pierduta printre chipuri straine, anoste, si ma intreb: „Nu ma ajuta nimeni?” Apoi tip: „Nu ma ajuta nimeni…?” Brusc, mi s-au dus toate puterile. Cad in genunchi si incep sa plang. Realizez cat de inselatoare este viata. Vreau sa tip din nou. Deschid gura, inchid ochii, dar nu aud nimic. Constat disperata ca nu mai pot vorbi… Sunt muta intr-o lume oarba. Cu ce-am gresit? Ridic privirea incetosata catre cer. Vreau raspunsuri. Am dreptul sa stiu de ce mi se intampla asta. Astept… dar asteptarea asta ma sleieste de puteri. Ma uit in jur; poate ca cineva ma poate lamuri. Degeaba, nu e nimeni. Mereu aceleasi fete fara chip. Ridic din nou privirea. Oamenii trec nepasatori pe langa mine. Ploaia ma orbeste si mi-e frig. Renunt. Incerc sa ma ridic, dar nu e nimic de care sa ma sprijin. Cata disperare! Incep sa ma tarasc, dar nu stiu unde sa ma indrept. Ma odihnesc putin. Respir adanc si imi adun ultimele forte. Incerc din nou sa ma ridic, dar cad. Ciudat insa, nu mai simt durerea cazaturii la fel ca si data trecuta. Asta imi da curajul sa incerc din nou. Hai, inca putin… gata. M-am ridicat. Nu mai simt ploaia care cade si nici frigul ce ma cuprinsese. Ridic nesigura piciorul stang, apoi il pun din nou pe pamant. Nu mai stiu sa merg! Inchid ochii, ma gandesc… ah, da, mi-am amintit. Ma indrept acum spre niste scari. Nu stiu unde duc, dar nici nu-mi pasa. Am obosit; mai e mult de urcat? Ajung in sfarsit sus si disting ceva prin semiintuneric. Se misca. Ma indrept catre acel ceva. Nu stiu ce e, dar am speranta. Deodata incepe sa rada. Era unul din oamenii fara chip. Ma duc spre el, dar se indeparteaza. Rasul lui imi tulbura gandurile si se infiripa in toata fiinta mea. Simt cum imi pierd firea; din nou acel fior de gheata ma paralizeaza. Apoi dispare brusc. Ma uit in jur; nu mai e nimeni in afara de mine pe acoperis. Unde s-a dus omul fara chip? Ma gandesc putin la ce-am vazut, dar oare am vazut cu adevarat ceva? Imi amintesc rasul acela atat de real, imi rasuna in fiecare cotlon al mintii… simt ca innebunesc. Trebuie sa fac ceva sa scap de teroarea asta. Apoi imi amintesc. Cum am putut uita vreo clipa ca nu e cale de scapare? Ridic privirea inlacrimata si imi las corpul sa faca ce vrea. Si asa nu il mai puteam controla de la o vreme. Picioarele ma poarta inainte. Incerc sa ma opresc, dar ele nu mai asculta de mine. „Doamne, ce-i cu mine?” rasuna in intuneric vocea mea fara vlaga. Pasii mi se intetesc. Senzatiile mele de vinovatie si de neajutorare se intensifica. Ma las dusa de ganduri si deodata totul in jurul meu pare ca se opreste. Ma opresc si eu. Nici un fel de miscare. Pasesc din nou… totul in jurul meu prinde acum viteza; gandurile, sperantele, temerile, amintirile, toate se amesteca si apoi dispar ca prin minune din mintea mea. Si abia dupa asta realizez ca am pasit in gol…

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: