Amintiri in prezent

Coborând scările prăfuite, de piatră, vei observa în stânga, aproape ascunsă între tufişuri – o bancă singuratică. Iar de te vei aşeza pe-acea bancă, la apus de soare, nimfele-ţi vor cânta şi-ţi vor spune poveşti de iubire.
…În timp ce soarele-şi filtrează bucăţi de aur lichid prin cîrlionţii frunzelor driadelor, Anaitis îţi va povesti despre tânara cu ochii goi şi neobosita ei căutare.
– Vezi tu, muritorule, Dragostea şi Timpul sunt firele ce-alcătuiesc ţesătura pe care-o ţes Moirele, deşi atingerea zeiţei n-o simţi mereu. Fecioara-ceasta de care-ţi voi povesti n-a fost mereu înconjurată de iubire şi de aceea, din adolescenţă, a început s-o caute cu fervoare. Era tânară şi frumoasă, cu pielea albă şi-o faţă poate prea copilăroasă pentru vârsta ei. Doar ochii ei mari şi negri erau mereu goi, lipsiţi de vreo expresie sau strălucire. Ani de zile a căutat iubirea, oprindu-se mereu aici, chiar pe această bancă pe care stai şi dumneata, punându-le mereu prietenilor aceeaşi întrebare… „Cum de fluturaşii din stomac nu-şi frâng aripile în acidul gastric?”… Şi mereu avea aceeaşi privire pierdută când punea această întrebare, cu palmele împreunate pe genunchi în ruga stinsă că cel de lângă ea îi va da răspunsul pe care-l aştepta de-atâta timp. Însă majoritatea îi râdeau în nas, considerând-o o copilă prea naivă. Într-un final însă l-a găsit… Era un tânăr ca şi ea, visător din cale-afară, cu ochii negri, stinşi. A zâmbit de parcă aştepta şi el, la rându-i, de ani de zile, să-i pună cineva acea-ntrebare. Pentru că el avea Răspunsul. Şi pentru că Dragostei îi plac finalurile fericite.
…În timp ce soarele-şi îneacă sângele în faldurile de mătase ale zeiţei Nyx, statuia din faţa băncii tale se va ridica de pe soclu şi se va aşeza lângă tine, şoptindu-ţi restul poveştii.
– Au rămas împreună, fireşte. Veneau adesea chiar aici, mărturisindu-şi dragostea. Ţin minte că, într-o seară, el s-a aşezat pur şi simplu pe jos, şi-a trasat conturul corpului cu cretă, apoi, ridicându-se, i-a şoptit fetei: „Asta eşti tu. Cea care îmi conturează viaţa.”
…Iubirea voastră mă fascinează, muritorule. Ador cum găsiţi mereu noi forme ale dragostei, noi moduri de a o exprima, deşi, în esenţă, ea este mereu aceeaşi…
S-au logodit şi căsătorit la scurt timp după seara despre care ţi-am povestit. Şi-au găsit un apartament micuţ chiar la marginea parcului nostru. Se plimbau adesea pe aleile umbroase şi se aşezau mereu pe banca aceasta. Doi copii cu ochi negri, strălucitori. Îmbătrânind, au început să vorbească mai des cu noi. Ne povesteau despre călătoriile prin Europa şi plimbarile lor pe Calea Victoriei sau la Şosea. Uneori ne vorbeau despre iubire. „Nu eşti niciodată pe de-a-ntregul complet până când nu-ţi împle dragostea toţi porii, toate oasele, tot spaţiul dintre celule” ne spunea mereu bătrânul.
Au dispărut amândoi de mult timp, şi nici această bancă nu mai există acum, drumeţule, aşa cum nici noi nu mai suntem materiale… Pe noi, lumea ne-a şters demult din memorie, susţinând că suntem doar fantasme; iar tu… Tu n-ai stat niciodată pe banca-ceea, căci eşti doar cititorul unor amintiri din prezent, plăsmuiri ale imaginaţiei vreunei tinere…

1 comentariu (+add yours?)

  1. Cadar Katalin
    Noi 30, 2009 @ 19:09:38

    AI UN BLOG FOARTE INTERESANT.VINO PE BLOGUL MEU http://www.cati1977.blogspot.com/

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: