Amintirea unei vieti pierdute..

M-am intors…
          Străzile pustii au ajuns…Vântul şuieră ciudat prin geamurile sparte…parcă e glasul unei lumi pierdute ce-a lasat doar amintiri,rotocoale de praf fug haotic, apoi dispar. Cărăruia ce duce spre mica mea câmpie e singură si ea, necălcată de ani şi ani. Aşteptam sa simt sub picioare iarba proaspătă dar nici ea nu mai e…totul e uscat.
          Felinarul serilor frumoase nu mai străluceşte. Străduţa parcă mă duce singură şi ajung la leagănul meu drag. Culoarea pe care o avea candva e ştearsă acum. Mă aşez pe el dar e rece. Nu mai vrea să mă primească, să mă legene lin, placut. Merg mai departe cu o dorinţă arzătoare de a întâlni pe cineva dar nu e nimeni. Toţi s-au dus…O lacrimă îmi cade pe obrazul fierbinte…”De ce totul a ajuns atât de trist, fără culoare şi sentiment?” ma intreb…dar când ridic privirea văd acea clădire prea bine cunoscută, şcoala…şi mai simt o speranţă. Împing poarta de metal, iar vocea ei bătrână sparge puternic tăcerea. Paşii sunt grei…inima se zbate sub tortura emoţiei…o simt speriată..debusolată. Uşa e deschisă, uitată aşa de mult. Intru, urc scări ce par infinite şi…în sfârşit! Sunt aici, in locul copilariei mele…în care am descoperit tainele cărţilor, am cunoscut prieteni adevăraţi, am râs şi am plâns…dar coridorul e gol. Nu se mai aud glasuri de copii. Mă doare acum că totul s-a sfârşit. Dar văd o uşă deschisă…uşa clasei mele…fosta mea clasa…Mă îndrept fugind spre ea. Când am vrut să intru un gol mare s-a format în sufletul meu…apoi haos…mii de sentimente…ochii i-am închis, iar lacrimile curgeau neîncetat…Am păşit şi am văzut vechea tablă neagră. Era înca scris cu cretă albă numele meu…L-am scris în ziua plecării mele…din dorinţa de a nu fi dată uitării, pentru că eu niciodata nu uit persoanele care au insemnat şi inseamnă in continuare ceva pentru mine, care au avut un rol…care m-au schimbat şi m-au format…care mi-au atins sufletul. Amintirea lor trăieşte în mine, se hrăneşte cu mine, cu sufletul meu. Am întors capul şi am observat ceva pe banca mea: un trandafir albastru şi o foaie ingălbenită de ani grei pe care scria „Vei rămâne în inima noastră pentru totdeaunda”.
          Am găsit ce căutam…acea dovadă ca poţi trăi veşnic în amintirea cuiva, că suletul meu nu este singur, că ma aşteaptă cineva acolo, undeva, că încă mai pot visa, că încă mai am timp…tot timpul din lume, că povestea mea nu s-a terminat, că mai am putere şi speranţă…că mai am incă şanse…şi m-am dus si eu…

1 comentariu (+add yours?)

  1. Roxana emy
    Ian 20, 2012 @ 20:30:31

    Frumos felicitarii celei care a scriso…pupiki

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: