Amintirea a ceea ce a fost …

Stii…. As vrea sa-ti spun ceva? Crezi ca ma poti asculta?” Vorbele ei m-au readus din lumea mea de vis in care rataceam fara tinta. Dar parca a fost cam prea brusca trezirea, si imi venea sa tip, sa-i spun sa ma lase in pace. De ce trebuie mereu sa ascult, cand eu nu am chef nici macar sa mai trec si peste aceasta zi. Totul s-a intunecat in fata mea, nimic nu mai are sens si parca nimic nu ma mai tine in viata. Dar totusi traiesc. Asta pentru ca nu am curajul sa pun capat, sunt prea las pentru asta. Si in plus mai e o speranta, ceva care ma face sa-mi spun ca poate maine va fi totul mai bine, ca daca voi sfarsii drumul acum s-ar putea sa pierd… dar nici eu nu stiu ce as putea pierde. Dar mintea umana e plina de mistere, nici eu nu ma pot intelege, si dau vina pe eterna noastra neputinta de a rezolva asa zisele mistere. Preferam sa numim mister orice lucru pe care nu-l putem intelege, oare nu e mai simplu asa?
  „Te rog, uita-te la mine si incerca sa asculti ceea ce iti spun. De zile intregi ma eviti, nu te mai recunosc. Spune-mi daca nu ma mai iubesti!” cat de ciudat. Oare ea nu vede ca eu nu ma pot concentra nici asupra-mi propriei persoane, nu vede ca ma lupt incontinuu cu demonii mei. De ce mai asteapta explicatii cand totul e atat de clar. Asta ma face sa ma indoiesc. Daca ea nu a ajuns sa ma cunoasca oare mai are rost sa continuam? Nu imi place sa dau explicatii, mai ales EI, credeam ca ma cunoaste si ma intelege, credeam ca nu mai e nevoie sa ii spun eu ceea ce simt. Dar am fost un prost. Nimeni nu ma poate cunoaste, cum oare mi-am putut eu inchipui ca ea e altfel.
Tot acelasi fel de a vedea lucrurile, nu e absolut deloc diferita de toate cele pe care le-am mai intalnit. La inceput parea altfel… M-a atras modul ei unic de a fi. Parea o zeita, venita de undeva departe si ratacita aici, printre muritori. Mereu cand o priveam ma facea sa-mi imaginez lucruri ciudate, de parca chipul ei ar fi trezit in mine amintiri de mult uitate. Numai ea ma mai putea face sa zambesc, si sa vad lucruri pe care inainte nici nu le observam macar. Avea un fel unic de a transforma orice banalitate in ceva extraordinar si plin de farmec. Primul sarut, prima imbratisare, si acum mi le amintesc… Atata voluptate si pasiune, ma facea sa uit de tot, chiar si de mine. Ajunsesem sa depind de putinele intalniri pe care le aveam, sa imi doresc sa o vad mereu….
   Dar… ma inselasem. Curand mi-am dat seama, si m-am trezit la realitate. Eu nu puteam iubi, nu ma puteam abandona cu totul cuiva. Asta inseamna oare ca sunt prea egoist, ca imi este imposibil sa daruiesc tot de frica sa nu pierd? Tot ce e posibil…. cert este ca dintr-o data am inceput sa imi doresc sa fiu singur, singur cu mine… Asa cum stateam adesea, sa pot reflecta in liniste la conditia mea, la problemele mele. Acum nu imi mai  doream sa o vad. Curand totul a devenit un chin, o lupta cu mine insumi: ceva imi spunea ca nu are  rost sa o fac sa sufere,ca inca o iubesc, dar altceva, partea aceea egoista din mine, nu mai accepta aceasta incalcare a libertatii. Pentru ca asta simteam ca este uneori, o incalcare a libertatii, o incatusare. Ea nu mai era zeita mea, nu mai era doamna mea, copila de care ma indragostisem, se transformase in ceea mai autoritara persoana pe care o vazusem. E ciudat cum omul odata ce vede ca a obtinut ce a vrut devine extrem de stresat de faptul ca ar putea pierde pe cel iubit. Si in loc sa faca tot posibilul sa nu-l piarda il sufoca, dragostea poate devenii sufocanta. Atunci cand cel care te iubeste crede ca ii si apartii, si ca are dreptul de a-ti controla orice miscare.
  Asa a procedat si iubirea mea, si astfel a distrus acea pace pe care o simteam alaturi de ea, acea eliberare pe care o simteam cand ea ma imbratisa si ii simteam parul fin atingandu-mi usor fata, vocea ei dulce soptindu-mi diverse nimicuri la ureche. Totul e acum doar amintire. Incet, incet m-am departat de ea, si… a observat ca ceva e in neregula. Imi pare rau, imi pare rau pentru lipsa mea de afectiune, pentru durerea ce i-o provoc prin indiferenta mea. Dar la urma urmei, drumurile se despart, in orice relatie, nimic nu e etern. A fost frumos, dar s-a terminat, mai ramane doar amintirea.
  Amintirea unor clipe care m-au tinut in viata in momentele in care credeam ca totul e fara rost.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: