cutit infipt intre noapte si zi

Vine seara…ce sentiment ciudat…cerul se intuneca,acelasi intuneric se napusteste salbatic si peste sufletul meu…oare de ce venirea serii ma inspaimanta!?E ca o poveste fara sfarsit…clipind cad intr-un abis..abisul unei nopti in care furtuna se dezlantuie…furtuna ce face ravagii si in iteriorul meu.Mii de ganduri   si sentimente imi vin brusc se napustesc spre mine…as vrea sa le pot controla,dar e imposibil…sunt prea multe.Inima mi-e rece iar sufletur negru…..frunzele de venin se astern acum pe el.Mi-as dori atat de mult sa pot plange dar am facut-o de prea multe ori si mi-e teama ca ochii mei tulnuri nu mai pot plange….sunt din ce in ce mai singura o\in intuneric si inghet,pierduta in noaptea unei luni ce nu mai este.
      Oare e un vis?Daca da..de ce nimeni nu ma trezeste,de ce nimeni nu ma striga din vis?A trecut mult prea mult timp de cand sufar…mi-as dori a totul sa fie doar un banal cosmar,dar ceea ce mi se intampla e cat se poate de real…atat de real incat imi simt corpul lungit de realitate.
      E liniste in camera..poate prea liniste,numai stropii de ploaie se aud cum tropaie precum un cal infuriat,pe acoperis si pe geam….Sunt singura pe lume si totusi nu destul de singura… ma indrept cu pasi nesiguri catre fereastra,incerc sa o deschid dar un fior ma cuprinde la atingerea lui….totusi nu ezit sa ma uit la cer..picaturile de ploaie se prelingeau pe sticla geamului ca niste lacrimile pe un obraz strain…imi pareau zigzaguri de sange…eram din ce in ce mai nesigur;pe pervazul negru al vietii glasuri ratacite treceau prin geamuri sparte…tresar…mi-e teama….e totul atat de pustiu…iar pustiul imi arde-n inima tot…nu mai am nimic…doar o lacrima plapanda si-a facut curajul sa iasa la iveala si se sgurge tematoare pe obrazul meu.As vrea…as vrea….sa am puterea sa inteleg ce se petrece…dar nu pot…m-am inchis in mine atata timp incat nici eu nu mai stiu nimic de a mea viata…in vant mai caut amintirile placute..dar oare am avut parte de ele,sau doar am visat o eternitate la ele?!?!nu stiu…sunt atat de confuza…si ratacita in propriile-mi ganduri.Eu nu am avut un inger pazitor?ce a facut el in tot acest timp?de ce nu e aici cand am nevoie de el.Il strig…dar nu primesc niciun raspuns…strigatul meu disperat cred ca l-a inspaimantat chiar si pe el..din intunericul ce ma inconjoara 2 umbre orfane si slabe se apropie de mine sfios…ce vroiau de la mine?in acele momente nu aveam nimic valoros asupra mea,eram doar un suflet ratacit in noapte,erau 2 ingeri ce plangeau in noapte dureros.Acum alta intrebare ma macina”erau ai mei cei doi ingeri?” da „dar de ce 2?” probabil unul ma veghea pe timpul zilei iar celalalt pe timpul noptii.Doream din tot sufletul sa-i intreb „de ce sunteti doi?”.Am incercat sa ma apropii de ei,dar cu fiecare pas pe care il faceam catre ei,ei se retrageau,eram uimita,le era teama de mine.M-am asezat pe podea…era rece..de gheata…la fel au facut si ei.Am inceput sa le pun intrebari „cine sunteti voi?” „cine sunt eu?” „ce vreti de la mine?” m-am oprit pentru o clipa…eram nervoasa,dar am incercat sa ma calmez vazand ca le fac rau,se uitau la mine si plangeau cu lacrimi sangerii.Ma durea,dar mai mare era durerea si pustiul din sufletul meu,nu m-am gandit nicio clipa ca le pot face rau.Am aruncat din nou o privire catre cer…nu mai ploua…parea ca printre nori s-a deschis o poarta.Parea reala dar era incuiata,aveam nevoie de cheie..dar oare acea cheie exista?..devenise o enigma a vietii mele tot ceea ce se intampla.Dar,aveam totusi nevoie de cheie….unde ducea acea poarta daca o deschideam?..nu stiu,dar vroiam cu disperare sa cred ca era o cale de scapare din neant.Pentru o clipa am inchis ochii…ma gandesc la a mea viata,imi pare ca e repovestita de o straina gura,ca si cand nu ar fi fost a mea,ca si cand nu as fi fost…cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?!ce de dureri straine..parca am murit de mult.
        Eram pierduta in vise,vise ce-mi invaluiau trecutul,prezentul si viitoru,sufletul imi era imbatat de raze si diademe de spini.De ale vietii valuri,de al furtunii pas,doar contururi triste si umbre mi-au mai ramas.
        O tacere de chitare despletite ma invaluia,o tacere ce ucide,eram personajul principal intr-un tablou dezacordat pictat de un pictor anonim,cu pensule de spini.Privirea mea a ramas dreapta,atat de dreapta incat pasarelele s-ar fi putut odihni pe ea.Simteam cum rasar si apun intre doua batai ale inimii mele.Ma intreptam in toate directiile in acelasi timp….CAD..iar acolo unde cad,se umple locul de mine.Vreau sa ma gandesc la tot ceea ce se intampla,dar simt cum un cutit imi taie sfoara unui gand.Renunt…incerc sa uit…dar   cicatricile din sufletul meu au nevoie de timp pentru a se vindeca.Noaptea mergea in noapte indesindu-se..era o noapte in care somnul te opereaza dar nu-ti coase ranile lasate.Eram imprumutata vietii de catre moarte…acum intelesesem,mii de stele varsara raze slabe peste mine,cei doi ingeri imi luasera suferinta,era atat de dureroasa incat unul nu era de ajuns ca sa o poata lua.Era un asfintit de lumanare in umbra careia ma renasteam…deveneam o alta „eu”.Un tremur vag de stele ma linisteste.Simteam din nou cum viata curge…

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: