chinul de a iubi

Intuneric…Pustiu…Un tablou negru fara nicio noima,pictat de un pictor anonim cu pensule de spini,pe panza vietii ei.Asa ii era sufletul inainte sa-l unoasca.Un frig glaciar i-a patruns in inima deschisa pentru prima oara spre iubire.O iubire puerila pe care numai in ubra unui vis o putea avea.Intr-o zi visul i s-a implinit.Era ziua in care l-a cunoscut pe el.Un tip misterios,aparut parca din neant,cu chip de inger dragalas.A fost tot timpul langa ea,dar ea nu avusese ochi sa-l vada.Era prizoniera intr-o lume infantila..o lume cu printi si zane.
Cand era in preajma-i simtea cum mii de fluturasi prin viata in sufletul ei si se zbat pentru a scoate la suprafata sentimentul cel mai pur si mai gingas:dragostea.In sfarsit s-au cunoscut.Cand erau impreuna lumea intreaga le apartinea.era exact ca in visele ei.Nimic si nimeni nu le putea strica acea fericire ideala.Cat timp vea sa dureze acel vis frumos?Destul de putin timo ca ea sa se poata bucura cu adevarat de puritatea acestui sentiment si sa inteleaga ce inseamna a iubi cu adevarat.
Intr-o zi intreg universul ei fu invaluit de o aura neagra.Viata ii intorsese spatele s a blestemat-o la chinul de a iubi.Lumea era tot mai meschina si o ranea atunci cand se astepta mai putin.Ce s-a intamplat cu el?A plecat fara nicio explicatie.
El o evita neincetat.Nu avea puterea sa o priveasca in ochi si a parasit-o fara sa-i spna vreun cuvant.el devenea pe zi ce trecea mai introvertit si expresiile fetei i se urateau,sctand rautatea sufletului si veninul din inima lui incapabila sa iubeasca.
Privindu-l lacrimi de sange ii curgeau pe obrazul nu demult sarutat de buzele lui dulci.Erau lacrimi dureroase asemanatoare unei ploi acide,ce lasau urme adanci in sufletul ei de copila indragostita.A plans neincetat,pana izvorul lacrimilor cristaline a secat.Se simtea din nou goala,nu mai avea pentru ce sa traiasca.Purta in suflet o durere muta,instalata parca in inima ei firava.
Din acel moment a jurat sa nu mai iubeasca nicodata si si-a incuiat lacatul inimii cu cheia suferintei.Destinul ii era scris,iubirea nu era sortita pentru ea.Durerea si-a infipt ghearele metalice si ascutite in sufletul ei curat si neatins de pacat.
Privea cu ochii in lacrimi la soarele care nu demult era tainuitorul iubirii lor.Stralucirea lui palise,iar razele-i nu-i mai luminau cerul…era un soare stins.
A inchis ochii si si-a amintit de lumea ei.Acm era ca un glob de cristal ,aflat pe muchia unei mese si gata sa cada.A alergat disperata sa-si salveze putina fericire ce i-a mi ramas,inchisa parca intr-o fortareata.A prins globul in care erau adunate toate visurile si sperantele ei si deodata s-a trezit….unde era?
Era in palatul ei,alaturi de un print fermecator.Intr-o clipa a uitat de toata suferinta pe care a avut-o si la privit in ochi.El a fost fermecat de privirea ei misterioasa si a sarutat-o simtind golul care il avea in suflet.
Apoi i-a soptit:’Aceasta este lumea pe care ti-o doresti,lumea creeata de tine,iar eu voi fi mereu aici si te voi invata ce inseamna sa iubesti cu adevarat”

  

 

cutit infipt intre noapte si zi

Vine seara…ce sentiment ciudat…cerul se intuneca,acelasi intuneric se napusteste salbatic si peste sufletul meu…oare de ce venirea serii ma inspaimanta!?E ca o poveste fara sfarsit…clipind cad intr-un abis..abisul unei nopti in care furtuna se dezlantuie…furtuna ce face ravagii si in iteriorul meu.Mii de ganduri   si sentimente imi vin brusc se napustesc spre mine…as vrea sa le pot controla,dar e imposibil…sunt prea multe.Inima mi-e rece iar sufletur negru…..frunzele de venin se astern acum pe el.Mi-as dori atat de mult sa pot plange dar am facut-o de prea multe ori si mi-e teama ca ochii mei tulnuri nu mai pot plange….sunt din ce in ce mai singura o\in intuneric si inghet,pierduta in noaptea unei luni ce nu mai este.
      Oare e un vis?Daca da..de ce nimeni nu ma trezeste,de ce nimeni nu ma striga din vis?A trecut mult prea mult timp de cand sufar…mi-as dori a totul sa fie doar un banal cosmar,dar ceea ce mi se intampla e cat se poate de real…atat de real incat imi simt corpul lungit de realitate.
      E liniste in camera..poate prea liniste,numai stropii de ploaie se aud cum tropaie precum un cal infuriat,pe acoperis si pe geam….Sunt singura pe lume si totusi nu destul de singura… ma indrept cu pasi nesiguri catre fereastra,incerc sa o deschid dar un fior ma cuprinde la atingerea ei….totusi nu ezit sa ma uit la cer..picaturile de ploaie se prelingeau pe sticla geamului ca niste lacrimile pe un obraz strain…imi pareau zigzaguri de sange…eram din ce in ce mai nesigur;pe pervazul negru al vietii glasuri ratacite treceau prin geamuri sparte…tresar…mi-e teama….e totul atat de pustiu…iar pustiul imi arde-n inima tot…nu mai am nimic…doar o lacrima plapanda si-a facut curajul sa iasa la iveala si se sgurge tematoare pe obrazul meu.As vrea…as vrea….sa am puterea sa inteleg ce se petrece…dar nu pot…m-am inchis in mine atata timp incat nici eu nu mai stiu nimic de a mea viata…in van mai caut amintirile placute..dar oare am avut parte de ele,sau doar am visat o eternitate la ele?!?!nu stiu…sunt atat de confuza…si ratacita in propriile-mi ganduri.Eu nu am avut un inger pazitor?ce a facut el in tot acest timp?de ce nu e aici cand am nevoie de el.Il strig…dar nu primesc niciun raspuns…strigatul meu disperat cred ca l-a inspaimantat chiar si pe el..din intunericul ce ma inconjoara 2 umbre orfane si slabe se apropie de mine sfios…ce vroiau de la mine?in acele momente nu aveam nimic valoros asupra mea,eram doar un suflet ratacit in noapte,erau 2 ingeri ce plangeau in noapte dureros.Acum alta intrebare ma macina”erau ai mei cei doi ingeri?” da “dar de ce 2?” probabil unul ma veghea pe timpul zilei iar celalalt pe timpul noptii.Doream din tot sufletul sa-i intreb “de ce sunteti doi?”.Am incercat sa ma apropii de ei,dar cu fiecare pas pe care il faceam catre ei,ei se retrageau,eram uimita,le era teama de mine.M-am asezat pe podea…era rece..de gheata…la fel au facut si ei.Am inceput sa le pun intrebari “cine sunteti voi?” “cine sunt eu?” “ce vreti de la mine?” m-am oprit pentru o clipa…eram nervoasa,dar am incercat sa ma calmez vazand ca le fac rau,se uitau la mine si plangeau cu lacrimi sangerii.Ma durea,dar mai mare era durerea si pustiul din sufletul meu,nu m-am gandit nicio clipa ca le pot face rau.Am aruncat din nou o privire catre cer…nu mai ploua…parea ca printre nori s-a deschis o poarta.Parea reala dar era incuiata,aveam nevoie de cheie..dar oare acea cheie exista?..devenise o enigma a vietii mele tot ceea ce se intampla.Dar,aveam totusi nevoie de cheie….unde ducea acea poarta daca o deschideam?..nu stiu,dar vroiam cu disperare sa cred ca era o cale de scapare din neant.Pentru o clipa am inchis ochii…ma gandesc la a mea viata,imi pare ca e repovestita de o straina gura,ca si cand nu ar fi fost a mea,ca si cand nu as fi fost…cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?!ce de dureri straine..parca am murit de mult.
        Eram pierduta in vise,vise ce-mi invaluiau trecutul,prezentul si viitoru,sufletul imi era imbatat de raze si diademe de spini.De ale vietii valuri,de al furtunii pas,doar contururi triste si umbre mi-au mai ramas.
        O tacere de chitare despletite ma invaluia,o tacere ce ucide,eram personajul principal intr-un tablou dezacordat pictat de un pictor anonim,cu pensule de spini.Privirea mea a ramas dreapta,atat de dreapta incat pasarelele s-ar fi putut odihni pe ea.Simteam cum rasar si apun intre doua batai ale inimii mele.Ma intreptam in toate directiile in acelasi timp….CAD..iar acolo unde cad,se umple locul de mine.Vreau sa ma gandesc la tot ceea ce se intampla,dar simt cum un cutit imi taie sfoara unui gand.Renunt…incerc sa uit…dar   cicatricile din sufletul meu au nevoie de timp pentru a se vindeca.Noaptea mergea in noapte indesindu-se..era o noapte in care somnul te opereaza dar nu-ti coase ranile lasate.Eram imprumutata vietii de catre moarte…acum intelesesem,mii de stele varsara raze slabe peste mine,cei doi ingeri imi luasera suferinta,era atat de dureroasa incat unul nu era de ajuns ca sa o poata lua.Era un asfintit de lumanare in umbra careia ma renasteam…deveneam o alta “eu”.Un tremur vag de stele ma linisteste.Simteam din nou cum viata curge…

 

compunerea unui artist

Culorile zburau din pânza pe care, odată, fuseseră aşezate de către un artist care iubea. Da, iubea arta, iubea lumina, iubea şi umbra, era el însuşi creaţia mâinii sale. S-a minunat privind floarea ce apăruse, roşie – dar timidă – în colţul primei pânze cu care a îndrăznit să îşi împartă sentimentele atât de triste în culorile lor atât de vii.
Şi… mai avea o iubire artistul, cea pe care nu o cunoştea nimeni, pentru cealaltă iubire a lui arta se transpunea din pictură în poezie, poezia pe care numai el o cunoştea, versul ascuns în cel din urmă gând al său, care era totodată cea mai de preţ emoţie a sa. Nu trăia emoţia, viaţa lui însăşi era sentiment de iubire pe lângă care trecea timpul. Nu a ştiut poetul ce-nseamnă efemer…
Nu se temea de ploaie, nu se temea de vânt, le înfrângea cu zâmbetul său care reflecta dragostea, dar nimeni nu înţelegea. Iubirea neînţeleasă de ceilalţi era pentru el bucuria artistului retras în propria persoană, dar iubirea înţeleasă de cine trebuia era suferinţa sa cea mai de preţ, iubirea pe care nu i-o aprecia nimeni…
Cum poate fi suferinţa de preţ?… Era singura durere din viaţa lui, ale carei strigăte se auzeau, cu ecou, până departe. Credea că dacă nu suferi, nici nu te bucuri. Emoţia iubirii frânte în suferinţa din pragul unui jurământ se pierdea uneori în acea adiere de mângâiere, în acel simplu gest sau cuvânt din romanul clipei de viaţă ce nu poate fi răsfoită….
A rămas artistul pe peronul unei gări din amintirea iubitei sale. Ea, iubirea şi emoţia vieţii sale, sau…viaţa emoţiei lui, a plecat cu un ultim tren…”

 

Un inceput de iubire

Oare cand voi putea sa te mai strang din nou in brate? Nici eu nu stiu si incerc sa nu ma mai gandesc prea mult la asta. Felul in care ai aparut in viata mea a fost un miracol. Parca stiai ce viata trista am avut si ai venit sa ma salvezi. Nu mai credeam in iubire, nu mai speram sa gasesc fericirea, eram in intuneric? Si atunci ai aparut tu. Nici nu am realizat cand m-am indragostit de tine, probabil din prima clipa. Ingerul meu tu ai facut lumina acolo unde era intuneric, ai adus fericire acolo unde era doar tristete si durere. Esti atat de departe incat ma intristez la gandul ca poate nu ne vom mai vedea niciodata. Numai eu stiu cat m-am rugat la Dumnezeu sa te protejeze si sa te aduca din nou aproape de mine. Mi-e frica, fara tine nu as sti cum sa traiesc.Tu nu stii prin cate a trebuit sa trec fara tine alaturi. Toata lumea imi spunea sa renunt la tine, ca esti departe, ca nu ma iubesti si doar te joci cu mine. Toti credeau ca mesajele vor inceta, comunicarea noastra va inceta. Dar inca cred ca esti cel mai de pret lucru pe care l-am avut in viata. Te iubesc din tot sufletul meu si oricat de greu va fi voi rezista. Esti ingerul meu si vei fi mereu.

 

Pentru el ….

 

Am scris Iubire?..Citeste Disperare…

…Fiind departe, descpar ca te iubesc mai mult decat as fi crezut vreodata.E ca un vant care se ridica si dispare, care crezi ca e numai o adiere jucausa si deodata inima se pleaca in fata lui, la fel ca o salcie in furtuna.Te iubesc, inima a inimii mele, liniste unica in tot ce e agitatie, te iubesc pe tine, care auzi daca unei flori ii este sete si daca a obosit timpul, te iubesc si dragostea mea navaleste din mine ca pe o poarta deschisa chiar acum, spre o gradina necunoscuta.Iubirea e o floare al carui parfum te imbata, te face sa fii fericita si sa uiti toate peripetiile din trecut, iar fericirea e doar un amestec de iluzii,sperante,incredere in oameni si in tine insuti,apoi de dragoste si prietenie..”Da TE IUBESC…Am scris iubire?..Iarta..citeste disperare. Am scris iubire?..Iarta ..citeste speranta..Suntem uniti de-o acolada nevazuta intre pamant si stele si din maini lasam deseori in Univers sa cada perle de foc si argintate margele.Viata ne-a adunat in jurul ei pentru a fi partasi atat la fericire, cat si la durere.Sa fim totusi buni si sinceri si toate vor veni del a sine, pentru ca sufletul e sacru si viata inseamna vis, iar visul doar speranta.Incearca si gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine so dusa in intunericul fara fund al durerii.In jurul meu incep sa se prabuseasca incetul cu incetul ultimele fortarete ale sperantei.
 Afirmam ca suntem oameni?..Suntem doar niste roboti programati sa urmam intru-totul comenzile destinului.Ce-o hotari el!Nici lumea si nici noi, caci inaintea tuturor trece destinul si, impotriva lui, nu se poate lupta.Fiecare paseste pe aceste trepte ale vietii:fericire,tristete,moarte, simte si sufera pentru el insusi si pentru ceilalti.Toate aceste trepte constituie un carusel urias, infricosator, de fapt..totu-i un joc om care doar odata avem dreptul sa jucam si noi….

iubirea unei umbre

Asa incepe povestea lumii mele, pierduta in miez de noapte, luminata doar de chipul tau in coltul camerei intunecate si reci. In fiecare zi, un rasarit si un apus de lacrima sarata se cearta neincetat la geamul suferintei noastre. Racnesc cu toata fiinta mea la ei dar tot ce iese din nemarginita mea mahnire este doar un fosnet de amintiri, care, spre surprinderea mea sperie vazduhul.

Te vad in fiecare zi cum furi din zambetul lumii pentru ca mai apoi sa devin o victima a viselor tale. Ma faci sa cred ca totul e smuls din piatra de cer, sa pasesc incet-incet cu pas de pribeag spre abisul ochilor tai, inundati in lacrimile norilor de primavara. tot ce iti cer nu e pentru mine…vreau sa ma minti ca ma vei parasi in toi de noapte, sa fugi de iubirea mea, ascunsa intr-o cutie in sertarul de sus al inimii tale. Sa-mi promiti ca nu te vei uita in urma, sa vezi pasii afundati tot mai mult in noroiul rece. Sa nu cauti umbra mea in parcul parasit si invadat acum de suspinele norilor uscati de atata plans. Motivele sunt ascunse in cearsaful din patul nostru ravasit si plin de miresmele florilor din parul tau lung. Nu vreau sa aud ecoul plansului tau in noapte, nu vrea sa te stiu ascunsa dupa peretele innegrit de pacatele mele. Nu vreau ca umbrele noptii sa iti sopteasca cuvinte amagitoare, pline de taisuri ascunse, care te vor ademeni in ceata deasa a uitarii si se vor hrani vesnic din neputinta ta de a intoarce ochii spre rasaritul din tine.

…sterge totul cu un burete, astfel nu vor mai exista amintiri, secrete, mangaieri ci doar un gol apasator care va incepe sa te macine neincetat. Te vei trezi brusc din somnul tau, te vei ridica din patul nostru, ca dintr-o palida amintire, si te vei indrepta greu spre fereastra. Vei vedea sub felinarul de sub geamul tau o umbra intepenita care parca iti spioneaza gandurile. Cuprinzi rama geamului cu disperare, speriata de valurile de amintiri ce-ti navalesc existenta. Nu stii daca e vis sau realitate. Un mieunat de pisica sparge linistea noptii in mii de cioburi iar pe scari auzi tavalindu-se un sirag rupt de margele. Tresari…fugi spre usa dar nu o deschizi. Mahnita, iti aduci aminte de el…de umbra de sub felinar. Alergi intr-un suflet la geam…il cauti cu privirea, cu gandul…dar neputinta si teama te cuprind. Simti cum te stapanesc. Dar tot ce gasesti e acelasi felinar care palpaie asemeni batailor inimii tale indurerate. Daca iti vei aduce vreodata aminte de mine…sa stii ca eu am fost cel care te-am rugat sa pleci in noapte si am facut acest lucru deoarece eu eram doar o umbra…si voi ramane o umbra…umbra ta…

Te intrebi acum de ce am scris aceste randuri si de ce le-am ascuns in sertarul de jos al inimii tale atunci cand am plecat.